Harsh realities.

Sunt femeia aia despre care vorbea bunică-ta cu dispreț și despre care te-a avertizat. Femeia care „strică casa omului”. Am stricat și casa ta, și-am stricat-o și pe-a mea. Și totuși tre’ să fi fost ceva șubred la casele alea de s-au stricat, nu? În cazul tău, relativ repede, dacă o luăm după reconstituirile pe care le-am tot făcut, și cel mai mult le-ai făcut tu. Că eu eram încă pe dinafară, eu am intrat într-o casă deja stricată.

La casa mea a fost muncă de durată. Deh, casă mai mare, cu mai multe căsuțe mici crescute ca ciupercile când s-a dat drumul la ploaie. Da’ le-a fost dat ciupercilor să descopere că șubrezirea se petrecea deja dinainte de ploaie, ba chiar dinainte de ele, ciupercile. Și s-a stricat cu of și s-a prăbușit cu bum casa mea, ș-am rămas fără.

M-a durut tare să o recunosc pe asta cu stricătoarea de case. Încă nu merge tare bine, drept dovadă ce-am scris până acum: m-am concentrat pe starea jalnică a caselor pe care le-am stricat, ca să distrag atenția de la faptul că-s un dezastru mergător. Un mic uragan. Era poetică asta cu uraganul, atâta timp cât era vorba de camere de bicicletă explodate și de alte nimicuri sparte. Dar de la asta la chestii din astea de viață… mă ia cu teroare și fug în colțul meu întunecat.

Și-am zis (mi-am zis) tot timpul că dacă o chestie se strică ușor nu merita să reziste. Da e una când o zici și alta când o vezi întâmplată deja. Plus că mi s-a mai zis, undeva în ultimii ani, că există lucruri care-s făcute să fie fragile. Și-s mai faine așa, fragile. Nu m-am convins încă de chestia asta, ce-am reușit doar să fac până acum a fost să observ că lucrurile fragile nu mor neapărat sub distrugere, dar chiar dacă supraviețuiesc, devin mai dure. Deci altceva.

Bă, mi-e dor de intens. Nu știu dacă are treabă cu stricarea de case. Crecă nu, sau poate da. Dar mi-e dor de starea aia în care aveam tupeu și simțeam intens toate alea. Și oare aveam tupeul ăla, dacă mi-a trecut atât de repede? Sau era doar tupeu de găină cotcodăcitoare care fuge rapid în coteț la primul tunet? Așa pare.

Vreau tupeu și tărie internă. Întregime a spiritului, și spirit care să-mi fie cunoscut. Vreau ceva ce să iubesc și să fac tot timpul, zi după zi. Mi-e dor să ascult muzică și să simt intens, să citesc chestii frumoase și să simt intens, să văd chestii impresionante sau nu, mici sau mari pe net, și să simt intens.

Iar azi cea mai intensă chestie pe care am simțit-o a fost cât mă chinuiam pe veceu. Și asta-i o poveste, undeva din seria “karma’s done with your shit” (uh-oh). Azi am gândit (doar gând!) pe un ton ironic la adresa unui prieten care zicea că printre medicamentele pe care le-ar ține în casă ar fi smecta. Nu știam ce-i ăla și ce face, iar la răspunsul „strânge la burtă” am pufnit intern. Cum să-ți fie burta (săraca) dacă ai nevoie de strângător la burtă tot timpul la îndemână? Acum, la 4 ore distanță, m-am stricat la burtă.

Încă una, un pic funny. Mă gândeam că o să fac alt blog pentru postarea asta. Îmi părea prea pe față pentru blogul ăsta unde mă mai știe lumea cât de cât (Vai! Ce-o zice mama!?) în schimb am un fel de grandomanie de a pune unele lucruri pe care le scriu într-un loc unde ar putea fi văzute. Nu mă doare tare și să fie văzute, dar thrillul că s-ar putea să le vadă careva îmi dictează până și tonul.

Multe chestii nasoale de data asta, am zis direct din titlu. Drept încheiere? Hai să fie cu intensitatea, deși numa cât mă gândesc mă ia din nou cu moliciune și mă-ndrept spre colțul meu. Cum să fii mă cu tupeu dacă nu-l ai?


Look, got a question for you.

Ai avea tupeu să-ți scrii viața într-un roman? Fără cenzură, cu toate cărțile pe față.

Și dacă da, ar merita efortul?


Dragilor, we’re fucked!

(Pun unintended, call it Freud if you may)

Tocmai am văzut o chestie care m-a scandalizat. Coperta unei Lolite de Nabokov – iar în stânga sus, cum se poartă mai nou, un review de la Vanity Fair (ce contează că ei scriu bârfe, fashion și alte nimicuri, au și ei cuvântul lor de spus în literatură!): ”The only convincing love story of our century.”

Mi-a-nghețat creierul.

Am citit Lolita printr-a 10a sau a 11a. Nu m-a traumatizat, și nici nu m-a excitat. Am citit-o ca pe literatură, și ca pe o poveste oribilă, despre un om bolnav, pe care l-am disprețuit. Omul era atât autorul cât și personajul. Am terminat cartea – al cărui sfârșit e cu atât mai cinic, întunecat și oribil cu cât e subiectul cărții, și am înapoiat-o cu silă la bibliotecă, ținând-o cu vârfurile degetelor la depărtare de mine.

Asta-i una. Scrie omul literatură, poate o scrie bine, analizează un subiect relevant măcar dintr-un anumit punct de vedere. Modul în care-o face e îndoielnic, nu suntem de acord cu el, poate nu e moral… dar vorba aia, e literatură, are licență poetică. Dar de-aici la a spune că o carte în care pe parcursul a ~200 de pagini o copilă e abuzată sexual de către protectorul ei legal (tată?!) tot timpul adolescenței, și a cărei evadare din aberația aia de viață este privită cinic ca fiind un regres – ei bine, la a spune că asta-i o poveste de dragoste, și singura convingătoare… bă, tre să-ți lipsească ceva.

M-au trăsnit mai multe:

  • dacă au dreptate măgarii ăia de la Vanity Fair, bă, ne-am dus dracu de tot. Dar eu știu că n-au dreptate, că am văzut mai multe povești de dragoste convingătoare, adevărate, chiar în secolul nostru, chiar în cărți, și chiar și în realitate.
  • dacă n-au dreptate, și dacă recunoaștem că n-au dreptate, faptul că le-a ajuns otrava în 8 cuvinte pe coperta unei cărți, în formă de recomandare, și faptul că ăștia, o revistă de doi bani cu moravuri îndoielnice sunt cei în care editorii au încredere să le promoveze cărțile, spune ceva în sine despre societatea mizerabilă pe care noi ne-am construit-o, în care noi trăim și care nu ne deranjează suficient de mult încât să-i dăm foc și să-ncepem de la 0.
  • Doamne-ferește-i și ajută-i pe copiii noștri care trăiesc printre, sunt educați și influențați de măgari din ăștia care vorbesc ușor și spun mizerii.

/

Băi, e fain afară. E cald c-o pojghiță de rece și, mergând, obrajii tăi se fac și ei la fel. Calzi c-o pojghiță de rece, și parcă simți roșul adunându-se în ei. E primăvară afară și, deși ploile răpăitoare de vară n-au început încă, e liniște ca înaintea lor. Au ieșit oamenii și-au ieșit tinerii-copii la plimbare, pe iarba veche, pe iarba aia de anul trecut, că anul asta nici n-a apucat încă să iasă una nouă. Mașinile merg încet, oamenii alunecă lin, și lumea nu se enervează în ambuteiaje. Nu-i soare, nu străluce ca mai ieri, dar lumină e, clară, curată. Se ceartă păsări prin copaci, nu doar vrăbii, ci și păsări care, după glas, par colorate. De fapt s-or fi certând sau nu, că parcă mai mult a veselie sună ciripiturile lor.
E cald și nu-i praf, dar nici nu-i prea cald.
Da’i nostalgie. O fi doar la mine primăvara nostalgie, sau și la alții. Când începe martie, când vin vânturile blânde, când începe să dospească aerul, lent, fără să se ardă, parcă tocmai atunci se trezesc toți puiuții de gând neîmplinit din suflet, și dau în pârg. Da, poate așa e, se și potrivește cu anotimpul – mugurii își amintesc că sunt, ies, înverzesc, unii poate înfloresc. Nu știu câți dau rod, poate câte câțiva pe an și încet încet îmi îndeplinesc toate visurile din copilărie: dar nu despre asta vorbeam.
Spuneam că-i frumos afară, și că-i nostalgic. E proaspăt cu dor.


Trăiește

Lucrează-n fiecare zi, de luni până vineri, la un job care-ți freacă mintea și te trimite acasă pe jumate amorțit. În weekend, ia-ți copilu-n mall și cumpără-i chestii, ca să nu simtă că n-a ieșit și el măcar o dată pe săptămână.

Trăiește.

Scoală-te la 6, pregătește-ți mâncarea pentru prânz și seară, du-te la birou, apoi pe teren, apoi la întâlniri. Întorce-te seara acasă și pune-te la un film, ca să nu simți că tot ce-ai făcut a fost să stai pe drumuri. Adormi la film, trezește-te la 6 a doua zi și ia-o de la capăt.

Trăiește.

Trezește-te la 11 în fiecare zi și amintește-ți, din nou, că n-ai nimic de făcut – așa că apucă-te de făcut chestii la întâmplare, nu neapărat pentru că le vrei sau pentru că-s valoroase, ci pur și simplu ca să nu simți că n-ai făcut chiar nimic toată ziua. Culcă-te pe la 12, deși nu te simți obosit, și ia-o de la capăt.

Trăiește.

Stai toată săptămâna, după lucru, în casă, dar în weekend ia-ți familia – puradei, căței, alte vietăți, și mergeți în parcurile alea supra-populate, în care merge toată lumea ca voi. Că fiecare vrea să simtă – și el – că a ieșit la natură, undeva, săptămâna asta.

Trăiește.

Prefă-te, tot timpul, că de fapt nu simți golul ăla care e-n tine pentru că, în realitate și profunzime, nu trăiești. Consumă, nu digera, cheltuiește bani, muncește ca să faci alții, umple timpul, golește inima, zi-i creierului să tacă. Și-o să te golești și mai tare, și-o să te termini, și-o să constați, la sfârșit, c-au fost toate degeaba, pentru că trăitul e altceva.

E strălucirea din suflet pe care o ai când te bucuri pe bune, și din ochi când te uiți la un om pe care-l iubești. E moliciunea dulce din inimă pe care o simți când se uită el la tine. E fiecare moment pe care îl trăiești cu inima plină de dragoste și de bucurie, indiferent ce faci în momentul ăla. E pasiunea de a face, de a sluji și de a te dedica lucrurilor sau oamenilor pe care îi iubești din toată inima. E satisfacția explozivă pe care-o ai atunci când te slujești și te bucuri de un lucru pe care l-ai slujit. E energia, venită din piept, aia ușoară, care-ți dă putere să faci lucruri chiar dacă-i urât afară, chiar dacă e frig, chiar dacă ești obosit.

Și nu-s toate lucrurile astea, sau cele de mai sus, dacă le faci doar de dragu de a le face, sau din ambiția (sau tristețea) de a fi și tu dintre ăia care le fac.

Asta nu te face să trăiești, te face doar să fii loser.


Ce sa-ti faci cu viata asta. Termini o zi si ajungi la concluzia c-a fost bine ce-ai facut, dupa care iti umpli de inca 3 ori paharul de vin pentru ca nu vrei sa te uiti la tine insuti si sa vezi ce e.

Pentru ca ti-ai amintit de liceu si erai cu totul altcineva. Si te uiti in oglinda si esti cu totul altcineva – da, ok, cineva cu care poti trai – dar nu esti tu. E altcineva.

Multe repetitii pe-acolo, si licenta poetica ti-ai pierdut-o de cativa ani buni.

Ajungi la concluzia ca-i bine ce-ai facut, dar nu-i bine cu cine. Si nu-i vorba de oamenii din jur, t’s about your own persona.

Nu mai stiu ce voiam sa spun. Probabil c-am spus deja.

It sucks, moncher.

I’ll totally apply the write drunk edit sober on this one.

mi-e dor de mor să scriu, și să am ce. Și-am început deja să scriu cu diacritice, în mod subconștient.

Citește în continuare

Ca niște copilași

Copiii nu stau cu răul. Pe măsură ce cresc se obișnuiesc să stea cu el. Dar de mici, copiii, când le e rău sau când întâlnesc sau experimentează sau simt sau văd răul, plâng. Și nu se liniștesc până nu e bine. Unii dintre ei se și sumețesc împotriva răului, și se bat cu el. În orice caz, copiii nu stau cu răul.

și le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu și nu vă veţi face ca niște copilași, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Matei 18:3 VDC


Un alt fel de aniversare

Mai doare, lin, și poate că lin nu descrie cel mai bine durerea asta. Dar nu-i din aia care explodează, sau care fulgeră; nu-i un râu de munte care dărâmă tot în cale. E o putere uriașă și lentă care vine. E ca satele din jurul unui vulcan după ce a erupt – pline de lavă fierbinte, arzătoare, care topește perpelește și distruge tot în jur dar care vine lent, aparent pașnic

Și m-a durut de-atunci, de când se întâmpla. M-a durut când mă ajuta, fără voia mea expresă, să caut cheița de la cercel – de parcă o cheiță de cercel e cel mai important lucru pe care poate să-l piardă o fată, de parcă cheița aia era cel mai important lucru pe care tocmai îl pierdusem. Ce nesimțire, și nu față de mine, ci față de umanitate și față de felul în care e construită. M-a durut când mă duceam spre casă și m-a durut în următoarele zile, surd, pe fundal.

Și de-atunci mă doare.

N-am recunoscut, n-am făcut nimic decât să menajez durerea aia, surdă, răsunătoare, golitoare – de parcă mă făcusem dintr-odată omul de tinichea și înlăuntrul meu răsuna golul, lipsa, singurul, golirea, disperarea ecoului acolo unde ar trebui să fie plin și bogat.

N-am pierdut tot dintr-odată. Mă uit la poze și mai e ceva din mine și după. Sunt mai puține poze de după, ce-i drept, și în ele eram mai tristă. Purtam o povară, și bucuria pe care o aveam – atunci când era, și atunci când eram sinceră – era creată în pofida. Era creată c-un efort, era în ciuda durerii și greutății cu care, acum, în premieră, mă luptam.

Și chiar și chestia asta doare, acum, în prezent. Doare că n-am urlat din prima, doare că n-am ripostat în fața universului și împotriva a ceea ce am făcut. Doare mintea știind c-am preferat să stau 2 ani în letargie decât să mă uit în ochii durerii și s-o trimit de la mine. Dor toate felurile în care m-am schimbat, m-am forțat, mi-am întins mușchii și mi-am contorsionat sufletul ca să trăiască și să fie pe lângă, în jurul, în ciuda, în ignorarea a ceea ce-am făcut și a durerii c-am făcut-o. Doare de fiecare dată când mă uit cu ochii deschiși și văd că nu mai sunt eu, și când văd ce sunt.

Nu mai vreau să fiu ce sunt acum, să fiu rezultatul eforturilor de a ascunde ce s-a întâmplat și rezultatul efortului de a rezista. Vreau să fiu ce sunt, și ceea ce sunt eu pe bune încă e undeva, pe dedesubtul costumelor ăstora, a cojilor și pielițelor de pe deasupra.

Mă rog din nou, aceeași rugăciune – Doamne, nu mai vreau să mă afecteze! Dar știi cum? Din nici un punct de vedere. Vreau să fie irelevant. Vreau să mă vindec – și știu că o să rămână urma rănii, dar nu vreau să mă schimbe, ci vreau să fiu.

Amin.


Să fie!

Descântec de viață și moarte

– Adrian Păunescu –

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.


Ce chestie

Nevoia e voia, negată.


Slin

Mi-a venit mai întâi ”sly”, și-apoi mi-am dat seama că nu-i ce aveam în minte. Nici nu e departe, aș zice chiar că-s destul de bine legate.
Am recitit niște discuții de acum 2 ani, care-au început și s-au desfășurat bine, atât de bine, în timpul cât nu știam cu cine discut și s-au întrerupt brusc imediat ce mi-am dat seama. Nu că m-aș fi supărat eu, da’ nu mi-a mai răspuns omul la mesajul în care i-am zis ce văd.
Mi s-a-ntâmplat să găsesc într-un loc cu totul neașteptat pe cineva care știa să vorbească bine, dar care folosea cuvintele ca să vorbească doar despre sine. Știa cuvinte curate sau nu, după cum cerea contextul. Nu mi-am dat seama atunci că, pentru a ști cuvinte murdare, trebuie să fi fost deja murdar – îmi dau seama acum, uitându-mă înapoi.
Dezavantaj și avantaj în același timp a fost faptul că întâlnirea și prima bucată din interacțiune au avut loc online. Dezavantaj că nu m-am prins din prima, avantaj pentru imaginea care se forma.
OK, aș putea continua să balivernez și să frec povestea asta, dar ce mă bate pe mine acum e o mirare față de mine însămi – cum, cum de nu am văzut slinoșenia care plana din greu deasupra personagiului? Nu-i circumstanță atenuantă, e frustrare și greață.

Și-mi pare un pic rău că imaginea aia perfectă care dădea să se formeze a fost falsă.


Primul copil (singurătatea)

Rătăceam prin noaptea unui oraș supradimensionat. Lumini gălbui și verzi aruncau umbre în jurul meu, și nu-mi interesa de erau fantome sau nu. Eram singur, singurul din colțul ăla de lume, deși simțeam de după ziduri oameni respirând adânc a somn, grași sforăind, dame trăgându-și peste fese kimonourile din satin. Printre ei și în ciuda lor, eu eram singur.
Mă durea fiecare respirație, mă durea fiecare bătaie de inimă, mă durea fiecare smucitură a mâinii prin somnul adânc al celor ce nu știau de mine – și, în același timp, inima-mi era liniștită, tranchilizată poate. Întotdeauna când mă doare, inima mea se înmoaie – ca mușchii înmuiați forțat în așteptarea acului ce va transfera sănătate din seringă în venă.
Mergeam singur și nu simțeam nimic din ce era în jurul meu. O pisică pâșpâind, o frunză în vânt, un melc care se tîra greu prin întuneric pe un zid stricat. Liniște cât umplea, înăuntru, în afară, liniște.
O foaie de iarbă și-o picătură. O umbră neagră, alungită, Un capăt de nor, fum alb pe cer negru. Lumini drepte, întretăiate, de la reclamele colorate. Ele nu dorm. O stea în dreptul turlei bisericii.

Noapte, liniște. Gol. Negru înăuntru, negru în afară.

Mergeam pe o stradă părăsită, de-a lungul unui ciot de zid dărâmat ce se prelingea liniștit în dreapta mea și ce ducea la o grădină ce fusese avangardistă în vremea ei. Acum era doar părăginită și depășită. Romantism mort, cu copaci bătrâni și pavilioane umbrite, vizitate doar de măcănitoare care, noaptea, dorm cu ciocul sub aripă pe pietrele acoperite de mușchi.
M-am așezat pe monumentul alburiu din mijlocul unui pâlc bătrân de tei, neînfloriți încă. Eram doar eu, primul copil singur, steaua, melcul, norul, noaptea.

Primul copil, singur.


:)

Ieri am fost liniștită și… cuminte. Cine plm m-a învățat că adulții trebuie să fie cuminți când cresc mari să își dea foc. Am dormit și  alaltăieri și ieri la ore cuminți (bine, si vremea m-a îmbiat la asa ceva), am fost cuminte la școală, am fost cuminte în vizită, am fost cuminte la biserică, și plictisită până la ceruri și înapoi la toate :)))).

Doamne, ce plictisitori îs adulții! Că tot mă întreba profa de mate cum se simte să fii în lumea adultilor.. E PLICTISITOR! Nu e greu, nu e mare lucru, nu e complicățenie cu formule de viață și alte năzdrăvănii… nuuu-u!! Nici măcar trezitul de foarte dimineață nu-i atât de greu pe lângă faptul că e plictisitor, de fapt! Vai, ce plictisitor! Și până și  somnul e plictisitor, atunci când îl dormi prea mult, și îți intră așa, printre celulele mușchilor. Câtă plictiseală!
:))
Așa că mă răscol împotriva plictiselii. O să fac ceva, să nu ma mai plictisesc! Cum fac copiii, chiar și atunci când au ceva anume de facut, când îi obligă părinții să facă treabă, și ei găsesc o traducere distractivă la treaba aia. Ca atunci cand trebuie să spele vasele și ei fac baloane de săpun. Sau monștri din umbre, sau roboți de lego cu care se joacă ore întregi (oare ce i-o fi spunând robotul ăla copilului, de nu se plictisesc unul cu altul atâta timp?)


Imagini faine cu copii

Din ultimele 2 săptămâni.

Într-un profi, pe la 9 seara. Intră o bunică grasă, blondă, nesimțită, îmbrăcată în colanți (tre să fii sexy la orice vârstă), cu un nepot de vreo 7 ani. Bunica nu vorbește, bunica doar strigă pițigăiat. Nepotul nu vorbește deloc, doar se apropie de standul cu acadele. „Sebi, nu atinge! Nu cumpărăm din aia! Cumpărăm doar dacă îmi rămân bani.” Nepotul nu vorbește, se uită în continuare la acadele. „Sebi, n-auzi că n-am bani?!” Glasul taie urechea. Bunica îl ia pe nepot de încheietură și îl trage spre o bordură acoperită cu gresie, pe care îl așează. „Sebi, stai cuminte!” Pe drum, nepotul e din nou atras de ceva – niște jucării agățate. „Sebi, nu pune mâna, că vine poliția!” Bunica se întoarce la casa de marcat și cere un Marlboro nu-știu-de-care. Sebi stă cuminte.
Toată lumea din magazin a auzit scena, chiar dacă n-au văzut-o toți, chiar dacă erau în colțul celălalt, la apă și sucuri. Inclusiv un tinerel, poate nici la 18 încă. Era la cumpărături cu prietenii, vreo 4 băiețași care își umpluseră coșul cu chipsuri, sucuri, dulciuri, și un pic cam puțină bere raportat la restul cumpărăturilor. A venit din partea cealaltă, cât eram eu la casă, a luat o acadea și-a întrebat-o pe vânzătoare cât costă. A plătit, s-a dus spre copil, s-a aplecat zâmbind și i-a întins-o, în timp ce bunica găurea cu vocea pițigăiată aerul și urechile din jur „Nu-i nevoie, nu-i dați, îi luam eu una, e fițos…”
Toată lumea zâmbea.

La școală. Clasa a 5-a, ora 9. Pentru mine prima oră, pentru ei a doua. Am ajuns cu vreo 10 minute în întârziere, la o clasă gălăgioasă și surescitată. Nu mă așteptam, îs cuminți de felul lor, și era și dimineață – mai rămân, de obicei, urme de somn pe la colțurile ochilor și în șuvițele de păr zăpăcite. Nu și acum. Câțiva copii în mijlocul clasei, făcuseră cerc. Restul, de prin bănci, strigau chestii neclare. S-au împrăștiat, când am intrat, spre băncile lor, dar au continuat să vorbească surescitat între ei, mai încet de data asta. Erau agitați și emoționați, se auzea încântare și mirare din vocile lor. Curioasă de felul meu și cu atât mai mult față de copii faini, îi întreb de ce sunt atât de surescitați, și toți îmi strigă în cor: „X (nu îmi mai amintesc numele băiatului) a îmbrățișat o colegă!”. Un coleg mai coerent își ia responsabilitatea de a îmi expune și contextul: „Lui X îi place de Y, și înainte să veniți a îmbrățișat-o.” Ah, the plot thickens, colega nu îi era indiferentă lui X. Îi întreb „Și colega ce părere a avut?” „Păi… n-a fost împotrivă.” Îi bun pân-acum, lucrurile se desfășoară normal. Mă uit la X. Stătea în scaunul lui, rezemat de perete, și se uita în jur de parcă lumea îi aparținea, cu o expresie pe față care spunea „yes, I did it, și-mi asum fapta!”. Cu toate bicicletele în curte, cu ochii mândri și stăpâniți, cu bucurie și cu o grămadă de emoții tremurânde. Frumos și senin. Am păstrat imaginea în minte așa, de uitat la ea cu drag mai târziu, ca printre pozele vechi. După care mi-am petrecut jumate de zi întrebându-mă ce pot să fac eu acum care să-l ajute atunci când o să-și dea seama că domnișoara cu pricina era mai mult surescitată de atenția pe care o primise decât de semnificația gestului. Nimic.

Tot la școală. Clasa a 4-a, mai zăpăciți decât se poate într-o clasă mică și îngrămădită, cu 32 de copii diferiți, diverși, și cu o grămadă de energie. Încerc timp de jumate de oră să îi adun. Reușesc, dar mult prea pe bucăți încât să facem pe bune ceva. Un joc de rol, câteva exerciții, dar mult prea dezorganizat ca să îi pot vedea, efectiv, la față – așa că în ultimele 10 minute le dau test. Așa-zis test, de fapt exercițiile pe care ar fi trebuit să le facem împreună. Surpinzător pentru zăpăceala de până atunci, când dau startul la test (moment din care nimeni nu mai are voie să vorbească sub sancțiunea luării testului), toți se apleacă conștiincioși, liniștiți, foarte concentrați, asupra foilor și scriu de zor. În liniștea ce s-a lăsat, am început să mă plimb printre ei. Zurliul bolfos și cu zâmbet de Olaf, cu un vârf de șuviță în frunte, e mult mai concentrat decât mi l-aș fi imaginat mai devreme, când urla și sărea într-un picior. Fetițe roșii la față cărora le alunecau ochii rapid pe foaie. Alți băieței, în general alergători-prin-clasă-și-gălăgioși acum strângeau serios de pix și scriau. Tocmai începeam să mă gândesc „Hee-ei, you are actually nice kids!”, când s-a deschis ușa și a intrat doamna lor învățătoare împreună cu o fetiță-pitic de 6 ani, care frământa în mâini o jucărie mov, cu un căluț pe ea. „Pe ea o cheamă Ema, e la clasa pregătitoare, și a spus că vrea să vadă cum arată copiii de clasa a 4-a.” „Aa, da? Păi hai cu mine, că fix asta făceam și eu acum. Mă uitam la ei.” O iau pe Ema pe după umăr și începem să ne plimbăm printre rânduri. Ema are emoții, dar vine curajoasă împreună cu mine. „Uite, poți să îi vezi de aproape. Sunt mai mari, un pic mai zăpăciți, dar tot drăguți. Ce zici?” Ema începe să chicotească și se mai relaxează. Ajunseserăm pe la mijlocul clasei, și copiii distrași de la test se uitau la noi fascinați. Fetițele începuseră să exclame „Ce drăguță e, ce frumușică e…”, iar când una dintre ele și-a făcut curaj și a venit să o îmbrățișeze, s-a spart conducta de fetițe fascinate. S-au adunat vreo 8 în jurul ei și o alintau, o îmbrățișau. După vreun minut, văd că din partea cealaltă a clasei se ridică un băiețel, curat și îngrijit, cu cravata încă dreaptă chiar și după alergături, și vine cu pași măsurați și siguri spre norul de fete din jurul Emei. Își face loc printre ele și, când ajunge în fața ei îi spune „Uite c-a venit și un băiat să te îmbrățișeze!” și îi dă o îmbrățișare.


Vi-sez

Printr-o excepție pe care numai o bănui dar nu o pot și explica, am visat bogat în ultimul timp. Adică am avut trei vise pline de stări și activități.

Încep cu-al treilea. Ăsta e mai fresh, că abia m-am trezit.
Eram cu Ligia într-o închisoare. Una tare ciudată: arăta ca un țarc pentru animale, ba chiar era și un bivol mare, foarte curat și prietenos pe acolo. Pe jos nu erau paie sau noroi, ci un fel de lut argilos, din ăla care se face tare și aproape lucios când se usucă, iar tavanul era atât de jos încât chiar noi, mici cum suntem, trebuia să ne aplecăm ca să încăpem. Nu era întuneric, dimpotrivă, era o lumină plăcută, deși nu vedeam nicio sursă de iluminare.
Nu eram doar în vizită – eram deținuți! Dar într-un regim ciudat – uneori aveam voie să ieșim fără să cerem permisiunea, alteori trebuia să o cerem. Ușile nu păreau să fie încuiate, dar nici nu am verificat cât am fost acolo. Nici măcar un gând de așa-zisă evadare n-am avut. Stăteam liniștite – un pic nedumerite la început – rezemate de unul dintre pereții din sârmă îndoită și ceva argilos. Paznicul nostru era o altă tipă, slăbuță și foarte de treabă. Nu aveam nicio reținere în a-i transmite toate nevoile noastre ba chiar, mai pe la sfârșit, a venit ea cu o listă de îmbrăcăminte pe care trebuia să marcăm ce aveam nevoie, ca să ni le cumpere.
N-am apucat să facem mare lucru în așa-zisa închisoare. Am dormit un pic și am constatat că pătura nu e suficient de groasă. Am mai stat un pic pe acolo, în timp ce Ligia dispăruse nu-știu-unde. Nu mă deranja, în substrat știam unde plecase, și că plecase cu treabă. Era în siguranță. Iar eu, oricum, eram cu Kirsie și cu încă vreo câțiva alți nepoți – n-aveam nicio durere! Apăruse între timp o altă soră prin preajmă – pe ea n-am văzut-o, doar am auzit-o. Îmi răspundea, la îngrijorarea că s-ar putea să n-avem voie să-i aducem pe nepoți acolo, la noi, că „ei” (cei care ne țineau încarcerate, presupun) nu vor avea de ales, în special în fața vehemenței noastre.
N-am știut, în niciun moment, motivul pentru care am fost încarcerată, dar nici nu m-am întrebat. Era un lucru pe care îl știam din oficiu, cum tot din oficiu știam că ușile-s deschise dar că nu îmi este permis totuși să ies de acolo de tot. Era o chestiune de onoare, parcă, o chestiune de cuvânt dat pe care-l respectam. Aveam, cu toate astea, și noi un avantaj ascuns asupra celor ce ne țineau, iar din avantajul ăsta ne permiteam să-i avem pe copii cu noi.
Acolo s-a terminat. Stăteam cu copiii. N-apucaserăm să-ntrebăm dacă avem voie, iar Ligia plecase nu-știu-unde. Avea să se-ntoarcă, după cum dicta codul onoarei. Tocmai venise tipa slabă și foarte operativă la mine cu lista de haine, fiecare cu o căsuță de bifat lângă ea în cazul în care aș fi vrut-o.
Sună distopian, și foarte foarte ciudat. N-a fost un vis frumos, dar nici nu m-am simțit rău, în mod real rău (îngrijorată, constrânsă, supărată…) în el.

Celălalt a fost mult mai… ușor, deși a avut și el presiunile lui.
Călătoream. Prin Europa, probabil. Cu trenul – acum, după un google search scurt aflu că trenurile roșii, ușor boeme, ale căror scări de urcare se ating cu platforma (care în visul meu era de metal, cum se pun plăcile subțiri de metal pe podurile pe care trece trenul, de fac toate cling-cling și ți-e frică de nu mai poți să treci pe ele), cu vagoane lungi legate unele de altele și ale căror locomotive parcă au doi ochi rotunzi, mari, brilianți, în față, cu care te sperie când vin spre tine, sunt trenuri rusești.
Nu-mi amintesc călătoria cu trenul în sine, îmi amintesc doar cum m-am învârtit ca hăbăuca, îngrijorată și dezorientată, printr-o gară pe care nu o cunoșteam și care avea doar platforme din alea de metal, cum descriam mai sus. Dacă mă gândesc mai bine, încep să-mi pun problema dacă nu cumva era de fapt chiar depoul de trenuri, acolo unde trag ca să se ducă la culcare. Acolo unde sunt linii peste linii întortocheate, aglomerate, care se întretaie și totuși au o logică (adică arată ca și cum au o logică, dar una care nu-ți vorbește și ție, călătorul neversat, care știe doar să se urce în tren și să stea cumințel pe o banchetă până ajunge la mătușa, bunica, sora, prietenul pe la care se duce în vizită), unde sunt mulți stâlpi cu luminițe, majoritatea galbene și câteva roșii (poate și albe, dar niciuna verde), acolo unde trenurile scârțâie pentru că merg încet și se apropie de tine atât de lent încât par că își pregătesc atacul.
Bun, era depoul. Toate zăpăcelile enunțate mai sus nu erau în visul meu. În visul meu era doar stresul că nu-mi găsesc biletul (o foiță din aia lunguiață și colorată, ca biletele de tren din filme sau ca biletele de intrare la bâlciuri). I-l dădusem Evei care părea să-l fi rătăcit. Ea nu era nici pe sfert îngrijorată cât mine, și râdea bucuroasă cu niște prieteni care păreau să vină și ei în călătoria noastră. Nu-i cunoșteam, și n-aveam împotriva lor decât impresia că mi-o distrag pe Eve.
S-a terminat destul de rapid zbuciumul – biletul a fost găsit, călătoria întreprinsă, iar sfârșitul ei a avut loc altundeva decât în visul meu, că eu m-am teleportat destul de rapid în portul Constanța. Era acolo, ancorată, o velieră superbă, din lemn, perfect albă și cu pânzele strânse, care aștepta cuminte. Apa era strălucitoare ca făcută din o grămadă de cristale mici, mari, mijlocii, turcoaz, care sclipeau în soare. Nu era departe de mal, se pregătise să primească oameni, călători. Întinsese, între punte și platforma portului, o rampă făcută dintr-o scândură din lemn masiv, nu mai lată de 30 de centimetri, fără balustrade, perfect lustruită și fin lăcuită. Mi-amintesc detaliile astea pentru că eram desculță, într-o fustă frajurată, și mergeam cu mare atenție într-o echilibristică lentă, pe scândura care inițial pornea paralel cu carena și apoi cotea spre punte. Nu-mi era frică, pentru că nu eram singură. Din spate venea el, și știam că mă prinde dacă alunec pe lacul scândurii.
N-am alunecat. Am ajuns cu bine. Iar călătoria a rămas în vis, că eu m-am trezit, un pic bosumflată, ca să mă duc la școală.

Pe-al treilea vis (care a fost de fapt primul din punct de vedere cronologic) nu-l povestesc. Nu pentru c-ar conține chestii dubioase sau prea personale, nici din vreun alt motiv care ține de secrete sau tabu-uri, ci pentru că tot ce-mi amintesc din el e că era pe două părți/etape, personajele care apăreau în prima respectiv în a doua, și prezența lor, foarte puternică. Din punctul ăsta de vedere, a fost fain. Am stat un pic, în vis, foarte intens și prezent, cu oameni care mi-s dragi.


Dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

(1 Corinteni 13.13)

Am cântat bucuria în multe feluri, pe multe harpe. A avut multe gusturi și au fost bune; plăcute mie, sau bune prin ele însele.
Nu e, însă, deplină în sine bucuria. Zăngăne un pic a oale sparte și fluieră puțintel a pagubă prin holuri pustii de artere dacă e numai ea, de una singură. Bucuria devine deplină când e îmbibată în dragoste.
Eu rămân în dragostea Lui, voi rămâneți în dragostea Mea, și bucuria voastră e deplină. (Ioan 15.10-11)

Dragostea se acceptă. Dumnezeu este dragoste, pe el îl accepți; dar e greu să îl accepți, pentru că el transcrie toate regulile.


Dă-mi, doamne, ‘napoi ce-am pierdut.

Dă-mă ‘napoi pe mine
Dă-mi ‘napoi tupeul de a spune, de a face, de-a fi
Dă-mi, doamne, ‘napoi tupeul inconștient
– de parcă mi l-ai fi furat tu și l-ai fi pus în desaga ta
(Uite, nu m-abțin, tot ca pe-un moșneag mi te imaginez. Mare, masiv de fapt.
Alb, cu o barbă simpatică – mai faină ca a lui moș crăciun –
Greoi, adică lent
Și, cumva, cu viteză infinită a gândului.
Nu mi te imaginez niciodată mișcîndu-te fizic.
M-am luat de la desagă.
Doar bătrânii au desăgi și multă înțelepciune. Tinerii au ghiozdane, genți, gentuțe, buzunare, portmonee,
Și multă multă ignoranță, și-s fraieri.
Nici pe departe înțelepți.)
Dă-mi, doamne, ‘napoi inima liberă și ușoară.
Că eu mi-am mânjit-o și-am rupt-o și-am terfelit-o de nu se mai cunoaște nimic din ea.

 

(de prin martie. )


să mă iertaț

E lun-afară pe-un cer liniștit, trasat de câțiva nori aerați, alburii. Are-o stea în coastă și stă, liniștită. Cântă greieri peste acoperișurile răcorite, răcorite dup-o dogoare de luni întregi, într-un început de toamnă.
E noapte, e lună, și mă gândesc la alte meleaguri. Atâtea posibilități, atâtea direcții, atâtea colțuri de lume, și noi stăm într-un loc.
Aș putea să plec, oriunde – aproape oriunde. Aș putea, la mai bine sau la mai greu, pentru mult timp sau pentru puțin timp. Aș putea să plec… mă repet și nu știu cum să explic că-i ceva care ne ține-n loc, oricine-am fi, oriunde-ar fi. E-aceeași, aceeași lună cu-aceeași stea-n coastă, cam aceiași nori, sau din aceeași familie, greierii cântă la fel, peste tot sunt acoperișuri și dacă ieși la geam o să le vezi pe toate dacă dai de-o noapte senină. Și totuși au un gust, un gust anume din colțul ăsta, și au alt gust dintr-altul. Și plecăm dintr-un gust în altul, dăm din colț în colț, găsim tot alte prichiciuri de geamuri, alți greieri, alte laturi ale lunii cu aceeași stea-n coastă; ne-amintim gusturi, arome, înmagazinăm mirosim citim simțim doar ca să ni se-oprească inima câteva secunde când dăm de gustul lunii de-acasă – ca atunci când, după cinșpe ani de pribegie prin supermarketuri, muști dintr-un măr sălbatec, pietros de septembrie și aroma care ți se varsă în gură e-o combinație de copilărie, adolescență, prima dragoste, verile lui Teodoreanu și liceu. Toate-ntr-o secundă.

Să mă iertaț, s mai dramatică, m-am uitat la comedii romantice zilele astea.

De-asta stau, când stau – ca să pot să mă duc acum pe marginea de geam de pe care am văzut luna cu steaua aferentă-n coastă, și să stau la o bere cu ea.


Bocetul nostru cel de toate zilele

După câțiva ani de Zoe e bărbată, Alinuța are curaj și noi nu plângem – și nici nu ne gândim sau vorbim despre sentimentele noastre că noi doar suntem mari -, fac cură intensivă de revenire la mine însămi. Iar în ultima perioadă am constatat că parte din cura asta e și-o doză-două, mititele, de lacrimi pe zi. Da mă, pe zi, că la două zile e prea rar.
Plânsu-i bun. Eliberează presiune din plexul solar, e sincer (sau dacă nu e se simte repede și te simți penibil în propria prezență, mai ales dacă ești singur) și scormonește sau este scormonit de ceva sinceritate, eliberează ceva în gât și, în plus, ochii văd întotdeauna mult mai clar după o baie de lacrimi. Nu glumesc, tre’ să fie ceva spiritual.
M-am gândit că, o perioadă, o să scriu de la ce m-a luat cu lăcrimatul.

Acu patru zile, de la o combinație de ploaie romantică, îngrijorare și rugăciune – insistam la dumnezeu pentru binele cuiva tare drag inimii mele.

Alaltăieri dimineață, de la o carte care își bate tare personajul – un copil de 12 ani, momentan – în toate felurile. M-a trăsnit plânsul când, după mult chin, cineva i-a fost bun, omenos, și i-a dat o doză de dragoste. M-am rugat – doaaaamneee, mulțumesc că există bine în lume.

Alaltăieri seară, la un anime, când o adolescentă, orfană, folosită ca soldat în război, află că generalul cu care a luptat în timpul războiului a murit cu doi ani în urmă, sub o clădire care se prăbușea, împingând-o pe ea afară. M-am rugat – doaaaamneeee, de ce e rău, da’ mulțumesc că e și bine.

Ieri dup-amiază la cățărat, la un traseu care nu-mi ieșea. Era challenge pe care mi-l dădusem singură, dar știam bine că pot să-l fac. M-am întins pe saltea și am plâns de ciudă, de oftica neputinței și cu convingerea că POT. Și-am putut apoi.

Ieri seară, la același anime de mai sus, când o fetiță, rămasă orfană de ambii părinți, primește, în fiecare an de ziua ei, o scrisoare scrisă de mama ei, înainte de a muri. Am plâns doar, zguduit și dulce-amărui, și m-am uitat în continuare.

Azi n-am plâns încă.


Tanti, tanti, ești porumbel??(!)

Porumbeii sunt proști. Ăștia albrăstrii-vernil-maronii care populează orașele mari în cârduri, se înfruptă din mila cetățenilor și se cacă pe mașinile/hainele lor.

Despre cum am omorât un porumbel, fără voia mea
Iunie-iulie acum vreo două veri; mergeam furtunos cu bicicleta prin oraș, zonă relativ centrală, cu treabă dintr-o parte în alta. Ajung printr-un parc ticsit cu oameni și porumbei – mici vietăți mișunătoare pe pavele care dădeau ospăț în grup în fața unei brutării. Încetinesc furtuna, cu gând să nu calc vreunul. Îl văd pe un costeluș, mai alb și cu ochii parcă adormiți – ochi de porumbel – cum se uită la mine pe-o parte: cu ochiul stâng. Mă vede. Mă ia în seamă. Vede roata de la bicicletă apropiindu-se și se panichează – aouleu, văleu. O ia în direcția opusă trei pași grăbiți după care, în ultima secundă, decide că e mai bine să fugă de roată prin fața ei: se întoarce la 180° și se aruncă vârtos sub roata mea, în disperarea de a scăpa de ea.
A trecut roata mea Continental Raceking 26×2.2, frumușică și cu crampoane proaspete, fix pe capul porumbelului, pe șira spinării, până în vârful cozii – pesemne că, în ultimul moment, pus în fața fatalității și constatând că nu mai are cale de ieșire, porumbelul viteaz și-a privit în ochi inamicul.
Mi-a părut rău de el; l-am luat cât mai repede în mână cu gândul că îl duc la un veterinar – știam unul pe-aproape, dar am văzut imediat că nu mai are nicio șansă – sângera de peste tot și stătea să-și dea duhul. Nu l-am mai ținut, că nu garantam că o să-mi controlez bine reacția la ceva care moare în mâna mea.
Am plecat cu inima grea, și povestea asta explică de ce uneori, când merg pe biclă prin oraș, mă apuc dintr-odată să urlu „Băăă, ești PROST!?!”.

Despre cum oamenii și oamenele sunt ca porumbeii
Adică hăbăuci și necontrolați, amețiți și deloc atenți la ce e în jurul lor, lipsiți de conștiința propriului corp, de dimensiunea și traiectoria lui și cu atât mai puțin capabili de a anticipa traiectoria altora. Proști și, pe deasupra, panicoși – aoleu, văleu. Ca porumbeii.
Seară, tot de vară, sau dimineață foarte devreme, undeva la un an de la întâmplarea de mai sus. Merg lin pe biclă spre casă, obosită, cu muzică lină în urechi și relaxată – viața-i bună, viața-i frumoasă, trotuaru-i liber și pot să merg fără mâini. Nu tu oameni grăbiți și surescitați, nu tu porumbei flămânzi și viteji. E bine.
Văd în față, la vreo 50 de metri, în lumina crepusculară o doamnă rotunjoară, îmbrăcată în pantaloni de semivoal negri cu picățele, într-o bluză bleumarin și cu părul drept tăiat bob, care merge ușor și diafan în traba ei. Nu-i panică, trotuaru-i larg și am mai manevrat fără mâini. Mă apropii, doamna mă aude și întoarce spre mine o pereche de ochi de porumbel, nevinovați, curați – curăția ochilor care n-au nici cea mai mică idee despre ce se desfășoară în jur. Mă vede, se panichează, – doh: aoleu, văleu – și se trage pe partea dreaptă a trotuarului ca să-mi facă loc. După care, în ultimul moment, se hotărăște că-i mai bine să se tragă pe stânga: trece, fix prin fața bicicletei mele care la momentul respectiv ajunsese periculos de aproape de ea, ca să îmi facă, din nou, loc să trec. Deh, de două ori e mai bine decât o dată, nu?
Nu s-a întâmplat oroarea și tragedia: n-am dat peste ea. Am manevrat suficient de repede încât doamna a fost scutită și de crampoanele cauciucului meu, și de restul bicicletei mele, și de înjosirea de a fi călcată de o biciclistă neatentă și zăpăcită, hăbăucă și necontrolată, amețițită și deloc atentă la ce e în jurul ei, lipsită de conștiința propriului corp, de dimensiunea și traiectoria ei și cu atât mai puțin capabilă de a anticipa traiectoria altora (ha!).
M-am gândit ulterior că, dacă i-aș fi spus doamnei, pe un ton blând și dezarmat, ăla care îți vine atunci când îți dai seama că explici ceva unui om pe care chiar nu -l mai țin neuronii să înțeleagă, cu un pic de consolare în glas (n-ai cap pătrat, Alinuța!), „Doamnă, sunteți porumbel!”, probabil că ar fi luat-o ca pe un compliment. Ceea ce-ar fi făcut gluma și mai groasă.


Cera's Goodies

 Love. Eat. Live

Solitary symphony

Just another WordPress.com weblog

Constelatii de cuvinte

Stoluri de idei

ormuz.

Writing is Seduction - Stephen King

%d blogeri au apreciat: