Abur

Dormeam profund, cu nasul cufundat în pernă şi gura larg deschisă, pufăind zgomotos pentru mine însămi. Visam despre ceva cald-cald, poate un ceai cu scorţişoară şi cuişoare. Dar mi s-a evaporat instant ceaiul, odată cu telefonul care vibra intens.
Nu-mi mai ţineam telefonul pe loud de pe vremea când dormeam cu mama pentru că pe ea o deranja orice sunet noaptea. Acum, când ea nu mai era cu mine, îmi rămăsese obiceiul, şi nu mi-aş fi pus telefonul pe loud nici în ruptul capului.
Am întins mâna cu greu, am scormonit pe sub pernă şi am scos fenomenul gălăgios. A răspuns voce puternică şi sigură: „-Ce faci, tu? Dormi?” Şoc. „-Da…” „-Păi hai şi îmi deschide uşa!”
La uşă? Unde? Cine, ce, cum, când? Acum, la uşă la mine? Nu se poate!
Plecase de mult, dinainte de a pleca mama. Aşa era el: întotdeauna pleca, atunci când nu te aşteptai deloc, şi nu mai venea. Sau venea prea târziu. Nu m-aş fi aşteptat să vină atunci, după atâta timp după ce mama plecase, după ce îi dusese dorul atâţia ani şi voise să-l vadă. Nu mai auzisem de el nimic de aproape 12 ani, nu-l găsisem nicăieri. Chiar în perioada în care mama transpira şi gâfâia, pierdută în boala ei, strigându-l slab pe nume. Am încercat să dau de el… şi doar dacă i-aş fi găsit un număr de telefon, o adresă, orice… dacă aş fi găsit, aş fi putut să-i spun despre mama, aş fi putut să-l chem acasă… Dar aşa era el; niciodată nu lăsa un număr de telefon, niciodată nu ne spunea un loc unde să-l putem găsi.
Aşa fusese dintotdeauna, de când puteam eu să-mi amintesc prin ceaţă. Chiar de când era mic pleca din faţa blocului, cu ispita trandafirilor de furat de prin cartierele vecine; pe care îi aducea mamei, scăpând de muştruluială. Întotdeauna fusese favoritul ei, şi asta mi-a fost motiv de mare gelozie. Mi se părea că parcă prea îl iubea numai pe el, că parcă prea întreba doar de el, uitându-mă pe mine. Şi-aşa crescuse el. Fără prea multe certuri din partea mamei, fără prea multe probleme. Cu-atât mai mult cu cât părea că era făcut să ocolească problemele pe-un covor fermecat, cu lampa lui Alladin agăţată-n degetul mic de la picior.
În adolescenţă a început să plece de-adevăratelea. Câteva zile, apoi săptămâni. Până când ajungeam să stăm pe gânduri, eu şi mama, dacă să-l dăm dispărut sau să ne obişnuim cu  ideea că aşa e el. Până la urmă mama s-a obişnuit. Dar eu n-am putut. Nu m-am împăcat cu nestatornicia lui niciodată, şi de-atâtea ori am spus că nu-i mai dau drumul la uşă când se întorcea cu noaptea-n cap şi cu lumea adunată-n piept. N-am putut totuşi să-l las afară, cu atât mai mult cu cât mama insista de fiecare dată că trebuie să-l primesc, să-l iubesc şi să-l preţuiesc ca pe-un frate. „Frate?”, mă întrebam de fiecare dată. Şi nu simţeam ca şi cum aş fi avut vreunul. Chiar şi-atunci când stăteam şi cumpăneam la rece, tot nu simţeam că ar fi real ca eu să am vreun frate, chiar prin lumea mare pe undeva. Ireal şi imposibil, aşa mi se părea. Nu-l uram totuşi, eram conştientă că mama n-ar trăi fără el. Era un rău necesar, nu atât de rău încât să ceară înlăturat.
Dar când mama era bolnavă, când plângea şi mă ruga la fiecare cinci minute să i-l aduc, când mă implora să plec să-l caut şi să-l conving să vină acasă, la ea, abia atunci am început să-l urăsc. Îl judecam cu cruzime, mi-l închipuiam pe undeva prin lume, cu nepăsarea fluturându-i în mijlocul frunţii şi c-un zâmbet în colţul gurii, fără memoria mea sau, cel puţin, a ei. Aş fi vrut să am lampa lui de Alladin, cu care să-l pot găsi, să-l pot înhăţa pe sus şi să-l aduc la mama. Stăteam neputincioasă la marginea patului ei şi, din rana deschisă plină cu gelozie, începea să-mi curgă ură.
Mama a murit fără să-l vadă. A vost pe buzele ei când a murit, adâncindu-mi rana neagră. Am înmormântat-o cu poza lui în mână. Ultima poză pe care-o aveam cu el – de la 18 ani. Acum avea 30 – dacă mai trăia.
După înmormântare, l-am urât şi mai mult. Poate pentru că mi-aş fi dorit să-l am acasă, să simt şi eu că există, undeva în lumea asta, un frate al meu. Dar nu, nu undeva, ci acasă la mine. Şi seara, când stăteam la geam cu un ceai cu scorţişoară sau cu un frappe, visam – ca atunci când eram mică şi-l închipuiam pe tata – că el apărea de după colţ. Poate c-aş fi putut să-l iert, doar dacă ar fi venit să stea.
Ura mea s-a desăvârşit după ce am rămas fără slujbă stabilă, şi eram nevoită să mă întreţin cum puteam. Am început să nu mai ies din casă pe simplul motiv că toate prietenele mele păreau să aibă câte-un frate minunat care le ajuta să se descurce sau – cel puţin – să le dea sfaturi, îmbrăţişări. Stăteam la geam, cu ceaiul cu scorţişoară în mână, cu agenda mamei  în braţe, şi citeam despre el. Cum fusese copil, cum furase trandafiri şi cum plecase de-acasă. Prima oară la trei ani. Mă întrebam foarte des dacă eu chiar îl cunoşteam, şi tiparul meu de gândire din serile alea se tot repeta, până când ajungeam la concluzia că aproape nu-i ştiu numele mic, şi că pe cel de familie îl ştiu doar pentru că e acelaşi cu al meu.
Până când n-am mai avut bani cât să-mi permit şi ceai şi vise, şi-am rămas doar cu agenda mamei şi c-o realitate cruntă în braţe. Din nasul îngheţat îmi curgeau lacrimi de ciudă pe caloriferul rece ca gheaţa.
Primul gând a fost să nu-i dau drumul la uşă, fix aşa cum visam în adolescenţă. Al doilea, de unde are numărul meu. Apoi m-am gândit că poate totuşi se schimbase, şi m-am închipuit în siguranţă cu el, fericită ca toate prietenele mele. M-am gândit la dimineţi cu ou fript şi seri cu ceai, la poveşti şi râsete. M-am imaginat perfect, mi-am desenat o lume mare, în timp ce mă frecam la ochi. Şi-apoi mi-am uitat şirul gândurilor, în timp ce întorceam cheia în uşă.
Aproape că nu l-am recunoscut, dar am zâmbit. Până când am auzit „Pot să stau la tine câteva zile, până plec în…”
Am trântit uşa, am întors cheia de două ori, m-am aruncat în pat şi-am început să urlu. Două ore mai târziu, când poliţia, împreună cu doi vecini mi-au bătut la uşă, eu încă urlam, găurită de durerea dezamăgirii unui frate absent.